Dl Panu asupra criticii și literaturii
I - CRITICA MODERNĂ
[modifică]În foaia săptămânală Epoca literară au apărut patru articole intitulate Critica și literatura, datorite penei distinsului nostru publicist și om politic dl G. Panu. Această excursie critică în câmpul literelor române trebuie neapărat să măgulească pe literații noștri: de când junimiștii au părăsit-o, nici un om politic mai însemnat nu s-a ocupat de biata literatură.
Chestiunile de ordine literară ridicate de dl Panu sunt de mare importanță și de aceea îmi iau libertatea să spun câteva cuvinte și asupra articolelor d-sale și asupra chestiilor literare tratate în ele. Nu-i vorbă, în aceste articole sunt numai o serie de afirmații pe care — probabil din lipsă de timp — dl Panu nu le-a dovedit, dar afirmările sunt făcute de dl Panu și importanța unui articol de multe ori se judecă nu atâta după conținut, cât după iscălitură.
Să vedem deci ce spune dl Panu în articolele d-sale. D-sa ia ca punct de plecare un fapt de atâtea ori constatat și dezbătut: starea tristă a literaturii noastre de azi. Mulți au tratat această chestiune și se părea că e destul de lămurită, însă dl Panu îi găsește cu totul altă pricină. Această pricină ar fi, în primul rând , că literații noștri — poeți, prozatori, critici — au uitat de literatura trecută, de literatura renașterii noastre și au început să se adape la un singur izvor — Eminescu. Această uitare și nesocotire regretabilă se datorește invidiei artistice a literaților noștri care, ca să se puie mai mult în vază pe dânșii, lacomi de glorie, au făcut, în complicitate cu critica, de nu s-a mai vorbit de literatura mai veche, au făcut-o uitată.
Ca să poată însă săvârși și mai bine acest sacrilegiu, le-a trebuit un talent mai mare și atunci s-au pus sub scutul numelui lui Eminescu; și de aici predominarea exclusivă în literatura de azi a așa-numitului „curent Eminescu".
Afară de această pricină mai sunt și altele, precum: spirit de gașcă între literați, hatârurile criticii, prea mare prietenie între poeți și critici și, din prietenie, complezența acestora din urmă pentru cei dintâi.
Odată pricinile găsite, leacul se impune de la sine: „...întoarcerea la izvoarele literaturii trecute, care s-a distins prin admirabile calități de fantazie, de gândire, de limbă".
„O generație — zice dl Panu — care s-ar inspira și ar purcede de la o întreagă pleiadă a unei mișcări literare, de o valoare relativ chiar puțină, va produce mai bine, mai bogat și mai original decât inspirându-se de la un singur poet", adică Eminescu.
În esență, acestea sunt afirmările dlui Panu, afirmări care se repetă în toate articolele d-sale.
Una din atracțiile originale ale acestor articole e, dacă putem să ne exprimăm așa, alura lor misterioasă. Autorul vorbește despre literați, despre critică, de criticul care protejează pe Vlahuță și care n-a scris despre Delavrancea ș.a.m.d. Dar nu ni se spune cine sunt literații, cine e critica misterioasă. În felul acesta se excită curiozitatea publicului; iar curiozitatea e și ea unul din principiile plăcerii estetice.
A doua originalitate e vocabularul literar al articolelor. Dl Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. Astfel, d-sa ne spune că „criticul este un judecător înainte de toate, el trebuie să-și cunoască meseria, să cunoască legile criticii". Criticul „pronunță deciziuni irevocabile", trebuie să aibă „competența absolut necesară pentru a putea pronunța o hotărâre valabilă". Criticul are datoria să controleze pe poet. În articolele dlui Panu ni se mai vorbește de complicitatea criticii, de critici controlori, de promiscuitatea criticilor cu poeții, de legitimarea pretenției că ai regulat chestia
Sau iată o pildă și mai caracteristică: În privința relațiilor prietenești personale între critici și poeți, dl Panu e de părerea următoare: „...este o regretabilă promiscuitate când doi factori, dintre care unul are datoria să controleze pe celălalt, trăiesc într-o dependență și solidaritate așa de strânse, că nu mai poți distinge cine e controlatul și cine controlatorul".
Așa ar fi dacă criticul ar fi controlorul și poeții controlații, criticul judecătorul și poeții împricinații; din fericire, nu e deloc așa — și un judecător, care pentru motive de imparțialitate ar refuza o petrecere prietenească cu împricinații, ar fi un model de onestitate, pe când criticul, care pe aceleași motive ar refuza o petrecere prietenească cu artiștii, ar fi un model de naivitate. De altmintrelea, această confundare a unor domenii așa de deosebite atârnă și de concepția pe care și-o face dl Panu despre critica modernă, poate mai ales de aceasta.
Pentru dl Panu toate aceste expresii juridice nu sunt tocmai metafore; d-sa crede în adevăr că există un cod de legi estetice după care criticul judecă operele artistice, le apreciază, pronunță hotărâri asupra valorii lor și în felul acesta slujește „de călăuză în aprecierea deosebitelor lucrări literare și artistice".
Că există în adevăr oarecare legi estetice, foarte discutabile și ele, e adevărat; că critica servește și de călăuză în aprecierea lucrărilor literare, e de asemenea adevărat; dar toate aceste aprecieri, judecări și călăuziri constituie așa de puțin menirea și ființa criticii literare moderne, încât ele pot fi greșite într-o critică și totuși ea să rămâie o lucrare de mare valoare critică și literară.
Ceea ce face pe oamenii chiar culți, inteligenți, care citesc critica literară modernă — și dl Panu desigur o cunoaște — s-o priceapă atât de confuz e, pare-mi-se, pe de o parte persistența îndărătnică a teoriilor celor vechi, iar pe de altă parte recenziile literare gazetărești de azi. Omul modern, față cu imensele și variatele cunoștințe actuale, firește, nu poate să se ocupe de toate și de aceea, ca să fie în curent cu tot ce se petrece pe terenul politic, social, literar, științific, e nevoit să se mulțumească cu niște cunoștințe foarte fragmentare, prezentate așa fel încât să-i mulțumească curiozitatea, fără ca să-l puie la vreo muncă. Cu această vulgarizare comodă se însărcinează gazeta de azi, care, pentru un gologan, afară de știri politice din toată lumea, de buletine financiare și economice, dă și recenzii literare și științifice de tot felul. Într-o astfel de recenzie literară, spre pildă asupra celui din urmă roman al lui Zola, criticul gazetei îți va spune că în acest roman Zola a rămas tot cel vechi: psihologie cam exagerată, documentare prea amplificată, caracterul personajului Y profund, iar al personajului X greșit, nenatural; zugrăvirea mulțimii grandioasă, sublimă, descripțiile de asemenea, dar în definitiv Zola rămâne tot romantic, oricât s-ar lupta să pară naturalist pursang.
Această recenzie critică, această serie de aprecieri, judecări avantajul că cititorul nostru poate să-și arate profunziunea judecății ori de câte ori se încinge în societate o discuție literară.
— Ai citit, mon cher, romanul lui Zola? Ce admirabil și adânc e personajul principal, cât de grandioasă e zugrăvirea mulțimii!
— Oh, da, e tot Zola cel vechi, dar, orice ar face, tot romantic rămâne.
Nu e așa că pentru un gologan e destul de convenabil? Și în felul acesta, critica, recenzia „servește de călăuză în
Prin cele spuse sunt departe de a nega folosul recenziilor critice din gazete, precum sunt departe de a tăgădui folosul gazetei în genere; dar recenziile gazetărești sunt tot atât de puțin critică, pe cât de puțin vulgarizările științifice gazetărești sunt adevărată știință.
Dacă vom mai ține seama și de faptul că aceste recenzii, fiind foarte bine plătite, sunt scrise uneori de adevărați critici și uneori au o adevărată valoare critică, atunci vom pricepe de ce chiar cititori din cei mai inteligenți și mai culți, dar care nu se ocupă în special de chestii literare, fac o confuzie regretabilă între această critică-recenzie, critică-opinie, control, călăuză de altădată și adevărata critică modernă.
Și dl Maiorescu vede întrucâtva rolul practic al criticii în felul cum îl vede dl Panu; dar dl Maiorescu, discipolul esteticii germane, vede lucrurile mai larg, câteodată prea larg; e mai consecvent, mai logic; de aceea acum zece ani a demonstrat că critica (în sensul criticii control, călăuză) n-are ce căuta în țară, e absolut de prisos; și cum am arătat într-un articol, dl Maiorescu avea perfectă dreptate.
Dl Maiorescu argumentează cam în modul următor: la începutul dezvoltării literare a unui popor, critica e necesară; prin aprecierile ei estetice, pe de o parte ea călăuzește pașii copilărești ai literaților, iar pe de altă parte dă o direcție mai sănătoasă gustului literar al publicului. Dar cu cât se dezvoltă literatura unei țări, cu atât critica pierde din însemnătatea, din utilitatea ei. Odată formați artiștii de talent, ei nu mai au nevoie de tutela criticii pentru că, o știe foarte bine dl Maiorescu, un adevărat artist nu se conduce după regulile stabilite de critic.
Pe de altă parte, operele literare produse de adevărații artiști îndreptează mai bine gustul literar al publicului decât ar putea-o face zece critici. Deci când într-o țară se ivesc și prosperă talente ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Vlahuță, Caragiale și atâția alți oameni de talent, nu mai e nevoie de critică.
Aceasta e argumentarea în adevăr ireproșabilă a dlui Maiorescu. Se înțelege, poate să încapă o discuție de timp, se poate susține că n-a venit încă vremea de a dezarma critica, dar asta e altă chestie; în fond dl Maiorescu are perfectă dreptate.
Dar cum se întâmplă atunci că-n țările cele mai culte există critica, și nu numai nu pierde din însemnătate, dar se dezvoltă cu atât mai mult cu cât și literatura devine mai bogată, mai luxuriantă? Da, dar aceea e altă critică.
Acea critică modernă studiază o operă de artă în legătură cu artistul care a produs-o, o studiază ca un product al unei anumite organizații psihologice — și prin aceasta e un studiu de psihologie literară. Pe de altă parte critica studiază o operă literară sau un curent literar în legătură cu epoca, cu mediul social în care a apărut această operă, în legătură cu o anumită treaptă de dezvoltare istorică care explică și caracterizează o operă literară, după cum aceasta din urmă explică și caracterizează pe cea dintâi; în acest sens e un studiu de filozofia istoriei și artei în același timp.
Și astfel critica intră în domeniul științei. De acuma, natural, nu mai poate fi vorba de judecări, hotărâri și intelectuale a feluritelor clase din această epocă. Am vorbit adesea despre această parte științifică a criticii și pentru ce-ar mai fi de zis, nu e locul aici. Aici mă interesează mai mult partea estetică a operei critice.
Din punctul acesta de vedere, critica redă, reînviază o anumită operă de artă prin altă operă de artă. Dacă arta e natura văzută prin prisma artistului (o definiție nici mai bună, nici mai rea decât alta), atunci critica e arta văzută prin prisma criticului.
Cu toții putem vedea un peisaj frumos, care să ne producă mare plăcere; dar numai artistul vede așa de clar, așa de reliefate liniile hotărâtoare, așa de precis culorile și nuanțele lor și numai el, prin talentul său, prin vorbe inspirate poate să ne sugereze în mod ideal acest peisaj pe care nici nu l-am văzut.
Cu toții putem admira o creațiune poetică; dar numai criticul o simte așa de puternic și așa de clar, o pricepe așa de profund în înseși izvoarele ei, încât pe de o parte ne explică aceste izvoare (poetul, societatea), iar pe de altă parte, prin vorbe inspirate, prin talentul său special, ne sugerează în minte opera artistică, ne face să simțim clar, puternic, ceea ce am simțit confuz și slab, ne face să pricepem propria noastră plăcere. În acest sens, estetic, deci critica e tot o operă de artă — altfel decât cea artistică propriu-zisă, dar totuși o operă de artă. Critica e un gen literar deosebit, cum sunt atâtea genuri literare deosebite în poetică: genul liric, dramatic, epic.
Ceea ce deosebește opera de artă critică de opera de artă artistică propriu-zisă e obiectul lor: obiectul artistului, poetului (poet în sensul larg al cuvântului) e natura largă înconjurătoare, obiectul criticului e opera artistică. Această deosebire de obiect hotărăște deosebirea acestor două genuri literare și, prin urmare, și deosebirea în organizația sufletească a criticului și a poetului, deosebitele calități sufletești ce se cer unuia și altuia. Poetul trebuie să aibă, mai ales, calități sintetice, trebuie să vadă mai ales ansamblul total; criticul trebuie să aibă și calități sintetice și analitice dezvoltate; lui îi trebuie vederea analitică precisă a detaliilor pentru analiza științifică, și vederea sintetică a totalului pentru redarea, reînvierea operei artistice. Aceste două calități se întâlnesc însă rar în același om, iată de ce au fost pe lumea asta așa de mulți poeți mari și așa de puțini critici mari.
Am spus că pentru partea științifică a criticii îi trebuiesc criticului cunoștințe exacte, între care, spre pildă, psihologia, istoria, economia socială (mai presus de toate) și altele. Natural că pentru partea estetică a lucrării critice, criticul trebuie să cunoască și legile artei, așa puține și nesigure cum sunt; dar toate aceste cunoștințe luate împreună nu pot încă forma un critic, după cum cea mai profundă cunoaștere a verisficării și poeticii nu poate face pe un poet. În acest sens criticul, ca și poetul, se naște, nu se face.
Nu putem să ne ocupăm aici de psihologia comparativă a artistului și a criticului, oricât de important ar fi aceasta. Trebuie să relevăm totuși unele analogii dintre o operă de artă literară și o operă de critică literară. După cum am zis, o operă critică e și ea un gen literar. Natura înconjurătoare e un prilej pentru manifestarea artistică, opera artistică e un prilej pentru manifestarea critică. În opera artistică se răsfrânge și se exprimă direct sau indirect întreaga personalitate a poetului, a artistului; în opera critică se răsfrânge și se exprimă personalitatea criticului cu temperamentul lui, cu convingerile, cu toată fizionomia lui morală și intelectuală. Și după cum o operă artistică e cu atât mai superioară cu cât poetul, artistul a reușit să exprime în ea mai bine, mai clar întreaga sa personalitate artistică, tot așa o operă de artă critică e cu atât mai superioară cu cât exprimă mai clar, mai bine întreaga personalitate critică a criticului.
Din punctul de vedere al esteticii critica e deci și ea o operă de artă de un anume gen literar, care are o valoare literară proprie, independentă; și dacă e legată de artă, e legată în același sens cum arta e legată de natură.
Această critică modernă conține și ea în mod implicit apre-
Scopul criticii moderne e crearea unor lucrări totodată științifice și literare, cu prilejul operelor artistice; iar rezultatul ei e îmbogățirea și a literaturii științifice, și a celei literare a unei țări.
Nu vreau prin aceste cuvinte să neg cu desăvârșire utilitatea criticii judecătorești, a criticii-recenziune; această critică își are utilitatea ei și la un anumit stadiu de dezvoltare literară e chiar necesară; dar din pricina acestei critici, a nu vedea critica modernă e a nu vedea pădurea din cauza copacilor.
Critica modernă are în adevăr o mare influență asupra dezvoltării și îndreptării gustului estetic al publicului, și aceasta din două pricini: întâi pentru că și ea e o operă de artă și al doilea pentru că e și o operă de știință; ea întrunește într-o armonie superioară și spontaneitatea artistică, și reflexivitatea științifică, ea ne face în același timp să simțim frumosul și să-l pricepem. Și această critică poate să devie cu drept cuvânt centrul unei întregi mișcări literare, al unui mare curent literar. Centrul romantismului francez, al acestui curent literar atât de bogat, de genial, au fost deopotrivă Victor Hugo și Sainte-Beuve.
Neputând urma aici cu dezvoltările teoretice, voi da numai două exemple, rezervându-mi dreptul să mai revin asupra acestei chestii.
Melchior de Vogüé, admirabilul critic francez, și-a consacrat reputația de critic mai ales prin trei articole, care au de obiect nu literatura franceză, ci literatura rusă: Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi, dar Le roman russe e el însuși o operă literară de o valoare cu totul superioară.
Alt exemplu mai frapant. Sainte-Beuve, unul din cei mai mari critici ai lumii, a vorbit uneori cu mult entuziasm despre poeții de mâna a doua și a vorbit cu rezervă — știți de cine? de Alfred de Musset și de Balzac, nici mai mult, nici mai puțin! Se înțelege că din punctul de vedere al criticii judecătorești, aceasta ar fi o condamnare fără drept de apel și recurs a lui Sainte-Beuve ca critic; căci în realitate Musset a căpătat atâta influență încât a întunecat pe un poet mai mare decât dânsul, pe Victor Hugo, iar Balzac a fost ridicat la rangul de cel mai mare romancier al Franței și poate cel mai mare geniu al ei, arătându-se încă o dată acest fapt, nu tocmai așa de rar, că publicul a judecat mai drept decât criticul; pe de altă parte, poeții de mâna a doua sunt uitați, trăiesc doar în antologii. Cu toate acestea, paginile lui Sainte-Beuve despre ei, pline de entuziasm pentru artă, de observații și idei profunde, trăiesc și vor trăi, pentru că în ele se răsfrânge și se exprimă personalitatea puternică a lui Sainte-Beuve însuși.
Când acum câțiva ani am scris întâiași dată despre critica modernă științifică, ce ilaritate între confrații mei! Și acuma încă câte un scriitor național, cu o malițiozitate și mirare pe care o dau totdeauna lucrurile nepricepute, neștiute, repetă: critica științifică, auzi, critică psihologică, esto-sociologică.
Cu ocazia acestor câteva observații asupra criticii moderne voi cita cuvintele savantului profesor de la Sorbona, Brunetičre, cuvinte hotărâtoare, nu fiindcă reprezintă vederile proprii ale criticului Brunetičre (în această privință nu există nimic infailibil și eu personal sunt departe de a împărtăși în unele privințe vederile lui Brunetičre), dar fiindcă reprezintă o constatare a istoricului, a celui mai mare cunoscător al literaturii franceze.
Brunetičre a întreprins o mare lucrare: Evoluția genurilor literare (L'evolution des genres) — cursul său de la Sorbona. Primul volum e consacrat evoluției criticii, pe care Brunetičre o consideră ca un gen literar deosebit. Și iată cum savantul profesor stabilește obiectul însuși al unei astfel de lucrări, obiectul unui studiu asupra evoluției criticii. Această lucrare trebuie să arate „cum critica atâta vreme, și pentru multă lume încă azi chiar, din simpla expresie a unei judecăți (jugement) sau a unei opinii, a ajuns nu zic o ramură, o parte a științei, dar o adevărată știință analoagă cu istoria naturală.
Și mai departe, vorbind despre rolul lui Villemain în această evoluție a criticii moderne, Brunetičre spune:
Vorbind despre opera lui Sainte-Beuve, Brunetičre zice: „Pentru a studia opera unui mare scriitor, se cere de acu-
Știu că în cele câteva cuvinte spuse aci asupra criticii rămân multe nelămurite, multe care pot produce confuzie; de aceea, voi reveni altă dată asupra acestei chestii: e ușor a fi clar când n-ai ce spune.
Acuma ne punem următoarea întrebare: critica modernă, în acest sens superior al cuvântului, stă ea oare bine în țară la noi? Oh! nu; în această privință, suntem perfect de acord cu dl Panu: critica lasă foarte mult de dorit și din punctul de vedere al calității, și din al cantității. Critica modernă lasă acuma foarte mult de dorit și în Apusul Europei, dar încă la noi!
Suntem de asemenea de acord că n-avem încă critici profesioniști, meseriași în sensul superior al cuvântului, care să-și facă din critică scopul și ocupația vieții lor întregi. Așa e.
Dar oare în alte ramuri ale activității și ale cunoștințelor omenești stăm altfel? În care din aceste ramuri avem noi profesioniști, meseriași în sensul superior al cuvântului? Avem oare meseriași printre literați, între savanți, între profesori, între oamenii politici? (Politicieni de meserie avem, nu i-am mai fi avut!) La noi poeții sunt funcționari, literații negustori, savanții se ocupă de politică, oamenii politici de avocatură, profesorii de deputăție ș.a.m.d. Acesta e, după cum vom vedea, un rezultat firesc al stării noastre materiale și culturale, care nu permite încă specializarea în sensul superior al cuvântului.
Diletanții! Dar câți „eminenți economiști și sociologi" avem noi, care n-au absolut nici o lucrare în aceste ramuri ale cunoștințelor omenești.
Și băgați de seamă că, din toate ramurile activității intelectuale, critica singură are o justificare pe care nu o au altele, și anume: dacă critica s-ar consacra în țară la noi cu totul meseriei sale, în curând ar sfârși prin a fi nevoită să inventeze scriitori -las la o parte părerea răutăcioșilor care cred că prin asta ar fi trebuit să înceapă...
Nu-i vorbă, dl Panu, după ce a regulat în patru articole chestia literaturii și criticii la noi, revine iarăși la aceasta din urmă și recunoaște că „natural, acolo unde acest fel de produceri (adică literare) e neînsemnat, critica nu poate străluci". Și noi vom mai adăuga că critica modernă nu poate să se ocupe decât de adevăratele personalități artistice: încercările literare, chiar de talent, rămân în sarcina recenzenților.
Dar dl Panu, chiar cu această scuză, găsește totuși că critica
Să luăm de pildă politica, care și ea trebuie să fie bazată pe critica economico-socială.
Dl Panu zice că nu e de ajuns pentru un critic la noi să cunoască literaturile străine și scriitorii pe care-i critică, ci trebuie să cunoască întreaga mișcare literară trecută a țării.
Fie. Deși a cunoaște literaturile străine și metoda critică întrebuințată în străinătate și a o aplica scriitorilor de care te ocupi — vorba lui Caragiale: pentru o țară mică cum e a noastră, e deja destul de frumos.
Ia să vedem, distinșii noștri oameni politici, au ei această pregătire?
Nu mai vorbim de cunoașterea aprofundată a stărilor noastre economice trecute; de asta nici nu e de vorbit, dar pe cea prezentă cine o cunoaște?
Cine cunoaște exact starea feluritelor noastre categorii economice și relațiile lor — mica, mijlocia și marea proprietate rurală, proletariatul rural, mica, mijlocia și marea industrie; și mai ales, cine cunoaște schimbările ce suferă tendințele evoluării lor? Nimeni; pentru asta nici materialul nu e încă strâns. Pe de altă parte, cine cunoaște la noi literatura științifică economică străină (bineînțeles, prin a cunoaște înțeleg studierea literaturilor economice străine, nu citirea unei cărți economice franceze sau a unui articol de revistă, sau chiar studierea unui articol de revistă, sau chiar studierea unei chestii financiare practice; nu, vorbesc de literatura științifică economică)? Cine din „distinșii noștri oameni politici" — de cei nedistinși nu vorbesc — „s-a dedat la această prealabilă și neapărată pregătire?", ca să ne exprimăm chiar cu cuvintele dlui Panu? Nimeni.
Deci, făcând o comparație în aceleași condițiuni între criticii și oamenii noștri politici, vom găsi că un om politic de la noi seamănă cu un critic literar care nici n-ar cunoaște literaturile străine și metoda critică întrebuințată în străinătate, și nici pe scriitorii pe care-i critică.
tuale e mai prejos. Un copil, când îl întrebi pe cine iubește mai mult, pe tata sau pe mama, răspunde pentru a nu supăra pe nici unul: „Pe amândoi mai mult". Așa și noi, pentru a nu supăra pe nimeni, răspundem: „Toate-s mai prejos".
De aici se vede clar că nu sunt împotriva faptului de a se insista asupra inferiorității noastre față cu țările mai culte; comparația asta, deși puțin măgulitoare, e chiar foarte folositoare; ea poate să ne slujească ca o emulație, să ne mai scadă din îngâmfare; și apoi adevărul trebuie spus ori de câte ori se prezintă ocazia; cred însă că e nedrept să scoți din lanțul întreg al manifestărilor noastre sociale una și să o consideri ca o excepție, când ea nu e decât unul din inelele lanțului. E nedrept, dar e și periculos: căci acela care întrebuințează acest metod exclusivist riscă să fie rătăcit în căutarea pricinilor. La un fenomen excepțional cauți și o pricină excepțională și insiști, spre pildă, cu multă energie asupra prieteniei poeților cu criticii, asupra promiscuității lor. (Da, zice dl Panu, nu-mi retrag cuvântul: promiscuitate.) Când însă fenomenul e general și când avem pricini atât de hotărâtoare și atât de bătătoare la ochi care să ne explice starea tristă a criticii noastre, și anume starea materială și culturală a țării pe de o parte, lipsa chiar a unor manifestări literare care ar da material și imbold criticii pe de altă parte, atunci ce importanță poate avea faptul că criticul și poetul au mâncat o salată de țâri împreună?
E ca și vorba aia din anecdota cu primirea lui Napoleon. Napoleon I, la intrarea sa cu trupele într-un orășel din Germania, a fost primit fără obișnuitele salve de tunuri. Furios, Napoleon a cerut explicație primarului pentru această lipsă de respect.
„Maiestate — a răspuns primarul — sunt multe pricini importante care au făcut să nu vă putem primi cu salve de tunuri. Prima e că n-avem nici tunuri, nici iarbă de pușcă, al doilea, pe cucoana preoteasă au apucat-o colicile, al treilea..."
Se zice că Napoleon a întrerupt pe primar, s-a mulțumit perfect cu pricina întâi și a trimis preotesei condoleanțele sale pentru trista-i pățanie.
II - EPOCI ȘI CURENTE LITERARE
[modifică]Ceea ce îl supără mai ales pe dl Panu e uitarea și nesocotirea literaturii celei mai vechi. „Încă nu s-a auzit ca în domeniul literaturii — zice d-sa — unde trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual, o generație nouă să se arate așa de disprețuitoare și așa de necunoscătoare față cu alta veche".
Cred că dl Panu exagerează. Nu e exact că literații de azi disprețuiesc atâta pe literații din trecut și am să găsesc expresii mai violente în Franța împotriva lui Victor Hugo, decât la noi împotriva lui Conachi și Momuleanu.
În literatura precedentă avem pe Alecsandri și Alexandrescu; și cine a negat talentul lui Alecsandri și marile servicii literare aduse de el, care e și creatorul limbii literare și a cărui influență deci se simte indirect în tot ce se scrie?
Asupra lui Alexandrescu cităm numai frumosul articol al lui Delavrancea în Revista nouă, care începe cu cuvintele: „Mare scriitor, poet însemnat"; și mai departe d-sa îl numește „român mare, poet de geniu și suflet de erou". „Abia pot cuvânta copiii — zice Delavrancea — și încep cu acest vestit vers: Un bou ca toți boii, puțin la simțire..."
Mi-aș permite asemenea să trimit pe dl Panu la articolul meu Mișcarea literară și științifică, unde arăt importanța și superioritatea în unele privințe a literaturii de la 1848.
Acolo unde dl Panu are perfectă dreptate e când zice că scriitorii mai vechi n-au nici o influență asupra poeților de azi, care se găsesc sub înrăurirea dominantă a lui Eminescu; și e iarăși adevărat ce zice d-sa că nimeni din poeții tineri de azi nu imitează, nu se inspiră din poeții trecutului nostru literar; aceștia sunt întunecați cu totul de influența lui Eminescu și a eminescianismului.
Influența lui Alexandrescu și Alecsandri în acest sens e neînsemnată, iar a celor mai vechi absolut nulă; în acest sens aceștia din urmă sunt în adevăr nesocotiți. Așa e. Decât nu pricep de ce ar părea acest fapt atât de neauzit în istoria literaturii?
Din Grecia antică ne-a rămas un document literar de o neprețuită valoare: e comedia lui Aristofan Broaștele, o satiră literară spirituală și mușcătoare. Aristofan, care a trăit în timpul lui Euripid și deci în timpul domniei tragediei acestuia, se revoltă împotriva acestei domnii și pledează cauza literaturii vechi, a tragediei lui Eschil, întunecată cu totul de aceea a lui Euripid.
Campania lui Aristofan împotriva lui Euripid și în favoarea lui Eschil e condusă nu atât de motive estetice, cât de motive politice. Aristofan a fost un fruntaș al partidului reacționar din vremea lui, și de atunci câte campanii literare sunt conduse de aceleași motive!
Marele satiric grec pune în comedia Broaștele pe Eschil și Euripid să concureze pe lumea cealaltă, în țara lui Pluto, pentru întâietate, pentru sceptrul poeziei. Concurenții încep să apere fiecare tragedia sa și se înjură oribil: nemernic, șarlatan, corupător de copii, asasin sunt amabilitățile cu care se gratifică unul pe altul. Față cu argumentele solide ale celor doi concurenți, neștiindu-se cui să i se dea întâietatea, se hotărăște cântărirea versurilor unuia și altuia. Se înțelege că versurile lui Eschil trag mai greu, cumpăna lui se lasă jos, a lui Euripid se ridică sus, și Eschil, plin de mândrie, zice că poate Euripid împreună cu versurile să puie pe cumpănă și nevastă, și copii și tot versurile sale, ale lui Eschil, vor trage mai greu. Natural că Aristofan face să se sfârșească concursul prin victoria lui Eschil, care pleacă pe pământ să-și continue opera sa, să domnească asupra poeziei; în locul său, pe lumea cealaltă, îl lasă pe Sofocle, iar Euripid rămâne învins, umilit.
Dezbaterile acestui proces literar, pledoariile lui Eschil și Euripid sunt și azi de un mare interes estetic, dar pe noi acuma ne interesează mai ales faptul atât de important că încă în Grecia antică erau curente, epoci literare care întunecau literatura trecută și încă pe atunci era luptă pentru reabilitarea acestei literaturi. De atunci fapte de acestea sunt nenumărate și te încurcă nu lipsa de dovezi, ci „l'embarras de richesses".
Să luăm spre pildă literaturile moderne. Epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a întunecat cu desăvârșire toate epocile precedente, făcându-le să mai trăiască doar în antologii și în istoria literaturii.
Dar epoca lui Mickiewicz, care a întunecat literaturile precedente, deși polonezii au avut în trecut o epocă de aur în literatura lor! Dar poezia poeților așa-numiți „lakers", care a întunecat cu desăvârșire poezia lui Pope! Dar poezia lui Byron și byronismul, care au întunecat pe a poeților „lakers"!
Să luăm încă o literatură, mai cunoscută la noi în țară: cea franceză. Oare romantismul n-a înlocuit clasicismul, dând o lovitură de moarte dramei clasice? Și romantismul n-a dispărut la
rândul lui sub loviturile naturalismului? Nesocotirea clasicismului de către romantici și a romantismului de către naturaliști sunt
doar cunoscute și la noi, și iată pentru ce am zis că Victor Hugo
a fost mai maltratat în Franța decât la noi un Momuleanu; pentru că acolo un curent literar dispare împotrivindu-se prin luptă
— și în lupta literară nu se prea măsoară cuvintele.
Se va zice desigur: bine, așa e, dar nicăieri această nesocotire n-a mers așa departe ca la noi. Depinde.
Am văzut că în Germania epoca lui Lessing, Goethe, Schiller a șters cu desăvârșire însemnătatea epocilor precedente și un scriitor care ar propune ca literații germani de azi să se inspire și să imiteze pe poeții epocii lui Klopstock, și mai ales pe acei ai epocilor precedente, ar căpăta o primire nu tocmai măgulitoare.
Dar să nu ne băgăm între boierii mari, să nu ne comparăm cu țara lui Shakespeare, Dante, Goethe. Să ne comparăm, după cum e și logic, cu o țară asemănătoare cu a noastră în cultură, ca Rusia. Istoria culturală și economică a Rusiei seamănă mult cu a țării noastre și e asemănare și în privința dezvoltării literare. În Rusia, tot în a doua jumătate a veacului trecut, a început renașterea literară.
Și deși rușii, încă pe timpul Ecaterinei, au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin Nedorosl, deși au poeți de talent ca Derjavin și Jukovski, rușii totuși socotesc începutul adevărat, nu cel istoric, al literaturii lor cu Pușkin și Lermontov, după cum și noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alecsandri și Eminescu.
Influența estetică a literaturii trecute asupra literaturii ruse de azi e absolut nulă.
Îmi închipui numai ce ar zice opinia publică în Rusia, dacă un critic ar sfătui pe poeții tineri să se inspire și să imiteze pe Derjavin, Batiușkov! În Rusia există o opinie publică literară.
Dar de ce să vorbim de alții? În tânăra și săraca noastră literatură n-am avut, încă înaite de Eminescu, curentul Alecsandri, „care — după cum zice dl Panu — a ținut aproape singur încordată opinia țării în curs de peste patruzeci de ani"? Alecsandri a fost cel dintâi care a întunecat întreaga mișcare literară trecută și a întunecat pe un poet mai slab ca formă, dar mai puternic ca gândire și mai intens ca simțire poetică: pe Alexandrescu.
Ce urmează din toate aceste exemple? Urmează că ceea ce i-a părut dlui Panu un fapt unic în istoria literaturii, e un fapt general care se repetă și trebuie să se repete în toate literaturile lumii; acest fapt e rezultatul însăși legii dezvoltării literare, mai mult decât atâta: al însăși legii dezvoltării spiritului omenesc.
Vorbind ca Hegel și întrebuințând terminologia lui, am zice că aceasta e mișcarea dialectică a spiritului omenesc, unde un curent literar neagă (Hegel) alt curent, pentru a fi la rândul său negat de altul. Sau întrebuințând o concepție și un termen mai modern: aici avem a face cu o lege a însăși evoluției literare.
Un curent literar se naște, se dezvoltă, înflorește și moare, și altul îi ia locul, supunându-se acelorași legi imuabile ale evoluției universale.
„Aha — va zice un cititor prea din cale afară de perspicace — am înțeles unde o duci: adică curentul literar de azi în țara românească, fiind cel din urmă în timp, în evoluție, e superior celor trecute; deci o înapoiere la literatura trecută, pentru a ne adăpa din ea, a ne inspira și a o imita, ar fi un pas înapoi, ar fi un pas reacționar pentru literatura noastră!"
Că ar fi un pas reacționar e adevărat, dar nu pentru că literații de azi sunt superiori celor din trecut. Întreaga argumentare a excelentului meu cititor e deci greșită.
Evoluție nu e identic cu progres, după cum cred unii cetățeni onorabili: evoluția e mișcarea și schimbarea fenomenelor în timp; și din punctul de vedere al omului, această schimbare poate fi progresivă sau regresivă — prin ea însăși ea nu e nici una, nici alta. Cel din urmă fenomen în timp deci, fie în seria fenomenelor organice, fie în seria fenomenelor psihice, nu e neapărat cel mai superior din punctul de vedere al omului: se poate deci foarte bine ca un curent sau o epocă literară contemporană nouă să fie inferioară, din punctul de vedere al artei, unui curent de acum trei sute de ani.
Mai mult decât atâta: curentele și epocile literare atârnă negreșit de restul vieții sociale a unei epoci; dar aceasta nu în sensul că cea mai înaltă treaptă a dezvoltării sociale e întovărășită de cea mai înaltă treaptă a dezvoltării artistice. Se poate întâmpla chiar contrariul, adică o treaptă de dezvoltare socială superioară să fie reprezentată și exprimată de o manifestare artistică mai săracă decât o treaptă de dezvoltare socială inferioară.
Astfel Englitera de azi e atât de superioară Engliterei din timpul Elisabetei, cât suntem noi acum superiori centrului Africii; literatura însă din vremea Elisabetei, epoca lui Schakespeare, desigur nu e inferioară literaturii de azi.
Un exemplu mai izbitor e Germania. Germania de azi, sub raport economic, politic, moral, științific, e nemăsurat superioară Germaniei de acum o sută de ani, iar literatura Germaniei de azi e nemăsurat inferioară literaturii de acum o sută de ani, a epocii lui Lessing, Goethe, Schiller. Aici s-ar putea zice că există un raport invers.
Știu că aceasta jignește bunul nostru simț, spiritul de simetrie; decât mersului firesc al lucrurilor puțin îi pasă de bunul nostru simț și spiritul de simetrie.
Desigur, acest bun simț poate să ne obiecteze: foarte bine, dar dacă literatura Germaniei de azi e așa de slabă în comparație cu epoca ei clasică, literații de azi n-au decât să se întoarcă la tradiția largă și variată a lui Lessing, Goethe, Schiller, să se inspire dintr-înșii și să-i imiteze. Sau, cum zice dl Panu, mustrând pe poeții de azi că neglijează tradiția noastră literară și au ca model numai pe Eminescu: „...O generație care s-ar inspira și ar purcede de la o pleiadă a unei mișcări literare, de o valoare relativ chiar puțină, va produce mai bine, mai bogat și mai original decât inspirându-se de la un singur poet, decât imitând servil pe un singur poet, aibă acela, el pentru el, oricât de mare valoare. Iată marea slăbiciune a literaturii noastre actuale; toți poeții, poetaștrii și poețoii s-au repezit cu lăcomie să se adape la un singur izvor -Eminescu".
Pentru aritmetica vieții practice, așa e; cu cât imitezi pe mai mulți poeți, cu atât produci mai bine; și iarăși e evident că, de pildă, zece poeți de valoare relativ puțină tot fac ei cât vreo trei de o valoare mai însemnată și deci, inspirându-te și imitând pe patru poeți de valoarea lui Eminescu, vei produce mai bine, mai bogat.
Așa e; decât, filozofiei artei puțin îi pasă de aritmetica vieții zilnice — și în artă e posibil ca, inspirându-te și imitând (pe cât poate fi vorba în artă de imitare) pe un Eminescu, să faci o operă de oarecare valoare, iar inspirându-te (pentru producerea artistică) și imitând douăzeci de poeți, fiecare mai mare decât Eminescu, să produci o lucrare nulă.
Și iată, în puține cuvinte, cum și de ce. În veșnica mișcare numită viață, nu poate fi nici stare pe loc, nici odihnă; trebuie să mergi înainte sau îndărăt (bineînțeles, înainte și îndărăt din punctul de vedere omenesc). În această veșnică mișcare se schimbă stările sociale și împreună cu ele, și în ele, se schimbă relațiunile omenești, se schimbă moravurile, ideile, simțămintele — într-un cuvânt, modul de a simți și gândi —, iar împreună cu aceste schimbări se schimbă și literatura, care nu e decât o manifestare a acestor moduri de viață, de gândire, de simțire. Literatura fiecărei epoci exprimă deci modul de a gândi și a simți al acelei epoci. Dacă această exprimare artistică a modului de viață, de gândire, de simțire va fi sau nu făcută într-un mod superior artistic, aceasta depinde de două condițiuni. Prima e apariția și prezența în acea epocă a geniilor sau talentelor mari; aceasta e pentru fiecare epocă o condiție accidentală, fiindcă geniul e un accident fericit. A doua condițiune esențială e mediul social, condițiunile sociale înconjurătoare, favorabile pentru deplina și armonica dezvoltare a talentelor. Dacă aceste două condițiuni coexistă, literatura epocii va fi genială, dacă lipsesc mai mult sau mai puțin, va fi și literatura mai mult sau mai puțin slabă.
Dar genială sau slabă, literatura fiecărei epoci exprimă și trebuie să exprime modul de a viețui, de a gândi, de a simți al epocii corespunzătoare — și în definitiv fiecare epocă are literatura pe care o merită, pe care trebuie să o aibă.
Dar slabă sau nu, literații unei epoci ulterioare nu pot să înceapă să imiteze literatura unei epoci trecute (și dacă se
întâmplă așa ceva, apoi numai în virtutea unor cauze politicosociale excepționale), pentru că ei trebuie și nu pot decât să
exprime viața epocii lor, modul ei de a gândi și simți. Critica poate
lua ca punct de plecare pentru opera sa o literatură trecută, pentru că arta e însuși obiectul, elementul criticii, arta e atmosfera
în care trăiește și se dezvoltă critica; obiectul artei și mai ales al
poeziei lirice (și rog a nu se uita că în aceste articole vorbim mai
ales de poezia lirică) e însăși viața înconjurătoare; atmosfera în
care trăiește și se dezvoltă poezia e însăși atmosfera morală a
epocii. Iată pentru ce un poet dintr-o anumită epocă nu poate și
nu trebuie să imiteze un poet dintr-o epocă trecută, oricât de
mare ar fi acela — și dacă acest poet de talent mijlociu, exprimând viața pe care el însuși o trăiește, va face o operă pasabilă
— când se va apuca să imiteze geniile trecutului și să exprime,
deci, o viață pe care n-o cunoaște, n-a trăit-o, va face o operă
ridicolă. Și iată pentru ce un eminescian care, sub influența lui
Eminescu, inspirându-se din el și avându-l ca model, va produce
o operă pasabilă, când va începe să imiteze pe marele Pindar, va
face o operă ridicolă.
Și iată pentru ce romancierii de azi ai Germaniei se inspiră de la contemporanii lor ruși, francezi, de la Zola, Maupassant, iar nu din Werther sau Wilhelm Meister al arhigenialului lor Goethe; da asemenea dramaturgii germani de azi sunt influențați de Ibsen, iar nu de Schiller, romancierii Italiei de azi se inspiră de la ruși și francezi, și nu de la genialul lor Manzoni ș.a.m.d.
La lumina acestor adevăruri dobândite am putea să abordăm însuși miezul articolelor dlui Panu, adică relația dintre eminescienii noștri de azi și literatura trecută; dar mai înainte, neapărat, trebuie să vedem ce e Eminescu, ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian, căci lămuririle în această privință ne vor lumina și mai bine asupra celor zise până acum.
III - EMINESCU ȘI CURENTUL EMINESCIAN
[modifică]Când am citit întâiași dată în Epoca literară că dominarea curentului Eminescu, și în parte chiar existența lui, se datorește lăcomiei de glorie a unor poeți și complicității unui critic, mi-am adus aminte fără voia mea de niște articole economice și publiciste pe care le-am citit în organul dlui Panu, în Ziua.
În nr. 80 al acestei gazete, în rubrica Chestiuni economice, distinsul economist susține că lupta atât de acută din secolul nostru între capital și muncă, patroni și muncitori, jertfele nenumărate ce costă această luptă le datorim nesocotinței și neprevederii economiștilor care au propovăduit libertatea deplină a tranzacțiunilor, formulând-o într-o cunoscută frază: „laissez faire, laissez passer" [2].
Într-un articol scris cu prilejul torturilor din Bacău, distinsul publicist politic vorbește de starea de ilegalitate care domnește la noi, de faptul că doi oameni politici au vrut să introducă o stare legală: dnii Fleva și C. A. Rosetti, dar amândoi n-au reușit. Care e pricina insuccesului lor? „Nu stau la îndoială a zice -spune eminentul publicist — că atât C. A. Rosetti, cât și dl Fleva datoresc insuccesul lor în mare parte însuși temperamentului lor", sau lipsei de „suplețe cuvenită politică" (Ziua, nr. 76).
Dar ce are a face una cu alta, mă vor întrerupe desigur cititorii mei, ce are a face doctrina economiștilor despre neamestecul statului sau introducerea domniei legilor în țara noastră cu Eminescu și curentul eminescian?... Apoi are mult a face, pentru că în câteșitrele e aceeași greșeală în a înfățișa fenomenele -fie din domeniul economiei sociale, fie din domeniul politic social, fie din cel literar; și în câteșitrele cazurile e același mod greșit de a explica pricinile pozitive sau negative ale acestor fenomene.
E evident că, deoarece nesecotința și neprevederea economiștilor a fost pricina că „teribila sămânță de discordie și dușmănie care astăzi separă în două tabere pe patroni și muncitori" n-a dispărut sau nu s-a îndulcit, iar temperamentul lui Rosetti e
Când aceiași economiști au rupt complet cu trecutul, decretând un industrialism nou în care să fie un singur principiu dominant: „ajută că te va
ajuta D-zeu" — căci la aceasta se reduce faimosul „laissez faire, laissez passer"
— atunci ei, fără să știe poate, au semănat teribila sămânță de discordie
care azi separă în două tabere pe patroni și muncitori.
Economiștii trebuiau să înțeleagă că nu e cu putință ca să lași fără nici o protecție pe cei slabi față cu acei tari, și că idealul liberului angajament și al liberei inițiative particulare pot aduce dezastruoase consecvențe (consecințe; n. ed.).
Dacă economiștii ar fi ținut seama de legislația din trecut cu privire la raporturile dintre patroni și lucrători și ar fi păstrat-o, adaptând-o noilor necesități ale marii industrii, cu aceasta ar fi cruțat o sută de ani de teribilă muncă și de enorme pagube." pricina că nu s-a întemeiat la noi domnia legilor încă acum cincisprezece ani, e natural ca și pricina curentului Eminescu să fie temperamentul invidios al poeților sau nepriceperea criticului. Și dacă economiștii ar fi fost mai cuminți și mai prevăzători, Rosetti mai cu multă „suplețe politică", iar poeții noștri nelacomi de glorie, n-am fi avut nici lupta acută și distrugătoare între lucrători și patroni, nici starea de ilegalitate, nici curentul Eminescu.
Din nenorocire, lucrurile stau altfel. „Teribila sămânță de ură și discordie între patroni și lucrători" a fost sădită de însăși treapta de dezvoltare a producțiunii economice, de marea industrie. Burghezimea, reprezentanta marii industrii, avea nevoie de învoieli libere, de libera exploatare a lucrătorilor. Și fiindcă burghezimea reprezintă progresul în producțiune, fiindcă ea era clasa dominantă, ea a făcut să predomine interesele ei; economiștii, întrucât reprezentau interesele burghezimii, au creat teorii ad-hoc pentru apărarea intereselor ei; iar dacă ar fi fost mai socotiți și ar fi luat partea lucrătorilor, n-ar fi fost ascultați și atâta tot. Ceea ce cere economistul nostru de la economiști, adică protecție legală a muncii, n-a putut fi smuls burghezimii decât după o luptă uriașă. A trebuit o luptă în sânul înseși claselor dominante, între burghezimea reprezentantă a marii industrii și aristocrațimea reprezentantă a proprietății funciare, care a luat partea lucrătorilor, și a trebuit o luptă îndelungată, plină de jertfe, de sânge și de vieți omenești din partea lucrătorilor, ca să smulgă aceste legi. Cum dar ar fi putut să facă economiștii, prin teoriile lor, aceea ce de abia a putut să facă o luptă uriașă, asemănătoare cu formidabilele procese ale naturii? Cine i-ar fi ascultat? [3] Rolul lor de împăciuitori ai intereselor acestor două clase protivnice nu putea fi decât aproape nul.
Și cu explicația nereușitei lui Rosetti stăm tot așa.
Formele politico-sociale pe care le-a îmbrăcat țara noastră la un timp dat erau departe de a fi potrivite cu realitatea lucrurilor. Era deci fatal ca între formele politico-sociale —, reprezentate pe hârtie de anumite legi, și viața reală, relațiile reale să nască o deosebire profundă care se manifestă în primul rând prin neobservarea legilor, prin călcarea lor.
Această deosebire între starea formală-legală și starea reală în țara noastră e un fapt care dominează în parte însemnată întreaga noastră viață politico-socială de mai bine de treizeci de ani.
Pentru a remedia acest rău în toată întinderea lui, trebuie deci ridicată starea reală și relațiile reale ale vieții până la starea formală, până la instituțiile civilizate liberalo-burgheze. Aceasta e o revoluție mult mai grea decât aceea de la 1848, pentru aceasta trebuie vreme și conlucrarea a o mulțime de oameni. Dacă Rosetti ar fi avut suplețea politică a tuturor oamenilor politici din lume, încă n-ar fi putut reuși. Rosetti, unul din cei mai iluștri reprezentanți ai acestei din urmă revoluții, a făcut tocmai aceea ce trebuia să facă pe vremea lui, ce au făcut toți oamenii mari care au atacat probleme necoapte, neajunse încă la vremea când pot să fie rezolvate. El a fost învins, necesarmente învins, dar n-a transigiat, n-a făcut concesii peste concesii sub cuvânt că e om de stat și a căzut în picioare, cu capul sus, lăsându-și numele steag pentru acei ce vor veni după el. Și în toate acestea l-au ajutat nesuplețea lui politică și nesuplețea lui de caracter.
Se înțelege: sunt alte condițiuni acum, și poate s-ar putea face și lucra altfel.
Dacă trecem acuma la eminescianism, la curentul Eminescu, vom vedea că și aici chestia e mult mai adâncă decât s-ar părea la prima vedere.
Acum patruzeci de ani, țara românească a început să sufere o prefacere radicală. O stare nouă de lucruri înlocuia o stare de lucruri consacrată printr-o lungă dezvoltare istorică. Și această înlocuire a unei stări de lucruri prin alta nu se săvârșea pas cu pas, ci relativ brusc, așa cum era impus de înseși condițiunile istorice în care se găsea țara noastră.
Libertatea iobagilor, producerea pentru vânzare, înlocuind în mare parte producerea pentru propria întrebuințare, dezvoltarea orașelor și a vieții orășenești, o constituție liberală înlocuind instituțiile politice semifeudale, drumurile de fier, telegraful, relațiile ușoare și continue cu Occidentul european, școlile superioare și adăparea unor pături mai largi la izvoarele științei și artei Europei occidentale — iată schimbările profunde operate în viața noastră socială.
Se înțelege că această schimbare bruscă și profundă a unei stări sociale în alta nu putea să nu fie urmată de o adâncă schimbare în moravurile țării, în modul ei de a gândi și de a simți. Această schimbare în moravuri, în idei, în simțiri, trebuia să fie însemnată mai ales în păturile orășenești.
Ca să ne înfățișăm mai clar și mai plastic cât de profundă e această schimbare, mai ales în păturile culte — și când e chestia de literatură, mai ales de aceste pături trebuie să fie vorba, fiindcă ele dau și scriitori și cititori —, să comparăm viața unui tânăr mai cult de acum o jumătate de veac cu viața unuia din ziua de astăzi.
Copil: învăța puțin, ducea o viață trupește sănătoasă; tânăr: se scula dimineața, săruta mâna părinților, lua cafeaua, se ducea în prăvălie sau la slujbă, sau la câmp, se întorcea la vremea mesei, pe urmă odihna, culcatul devreme, sculatul de dimineață. A venit vremea să se însoare — îngrijeau părinții; ce grijă avea el? Însurat la vreme, gospodar. Viața lui curgea tot așa de liniștită; nevasta cunoștea gospodăria și îndatoririle ei, bărbatul pe ale lui, botezau copiii, mergeau frumos duminica la biserică. Interese mai largi intelectuale lipseau, politica în înțelesul de azi, asemenea. Zilele treceau asemănătoare unele cu altele; azi ca mâine, ieri ca azi.
Cam aceasta era viața unui om mai avut din vremea aceea; și numai oamenii mai avuți puteau să dea și oameni ceva mai culți.
Aceste condițiuni de trai, atât de nepriincioase pentru viața intelectuală, pentru lărgirea orizontului intelectual, atât de nepotrivite pentru adâncirea afectelor, sentimentelor, pasiunilor, această viață e însă foarte favorabilă echilibrului corporal și sufletesc și mai ales favorabilă sănătății corporale și nervoase, vieții animalice a omului.
Și acum închipuiți-vă, sau mai bine observați viața unui tânăr mai cult, mai ales viața de azi a proletarului muncii intelectuale
— căci mai cu seamă din clasa aceasta de oameni se recrutează
și scriitorii și cititorii în zilele noastre. Copil: e plin de griji, învață
mult, în școală petrece o parte însemnată a vieții: cincisprezeceoptsprezece ani. Încă de pe băncile școalei i se dezvoltă toate
sentimentele de invidie, emulare, șiretenie, atât de necesare azi
în lupta pentru existență. Tânăr: trebuie să dea vârtos din coate,
trebuie să-și încordeze toate puterile fizice ca să poată străbate
în această luptă ucigătoare pentru trai.
Această luptă durează toată viața și fiecare zi din viață e otrăvită de nesiguranța zilei de mâine.
Ziua, muncă și muncă nervoasă; noaptea, teatru enervant, pe urmă cafenele, petreceri, de multe ori desfrâuri. Și luxul strălucitor, aprinzător de dorințe, de invidie amară, și sărăcia umilitoare, aprinzătoare de ură, și zgomotul orașului, gazetele zilnice, aducătoare de știri din câteșipatru colțuri ale lumii, și politica, arta, toate excită gândirea, exaltează simțămintele, zguduie nervii. Dar viața erotică socială, poate mai importantă decât toate.
Copil: e deja inițiat în toate misterele amorului, în toate tainele corupției; simțămintele sexuale exaltate peste măsură, se amorezează de zece ori până la însurătoare și se însoară istovit de bărbăție. [4]
Această viață e imens deosebită de cea din epoca trecută: e atât de prielnică lărgirii orizontului intelectual, încât aproape amenință hotarele inteligenței; e atât de potrivită pentru adâncirea sentimentelor, afectelor, pasiunilor până la exaltarea lor patologică, dar totodată și atât de defavorabilă sănătății și echilibrului corporal și sufletesc! Ea produce neurastenia, nevroza, întrun cuvânt acea stare patologică sufletească pe care oamenii care o simt, dar nu știu s-o explice, o numesc: boala veacului.
Această stare sufletească nouă, aceste gânduri zbuciumate, chinuitoare trebuiau să fie exprimate într-o formă artistică.
Care era forma și genul literar în care putea să fie mai cu succes exprimat acest nou état d'âme sau, în traducere incompletă, această nouă stare sufletească?
Un om care știe să analizeze producțiile artistice în legătură cu stările sociale în care ele iau naștere, ar putea cu ușurință să prezică genul și forma literară care va exprima mai cu succes modul nou de a simți, de a gândi.
Gândurile zbuciumate care apasă cugetarea, simțămintele adânci, chinuitoare, care amenință să rupă inima, pot fi exprimate numai direct, ca proprii cugetări și simțiri, dar nu indirect, ca simțirile și cugetările altora.
Un scriitor zbuciumat de gânduri, chinuit de pasiuni e în mod necesar individualist, e prea ocupat de propriile sale idei și simțiri ca să le aștearnă altmintrelea decât ca exprimare a eului său.
Genul literar, însă, care exprimă mai bine sentimentele și suferințele individuale e genul liric, un gen mai ales subiectivist și individualist.
Acest gen literar, atât de individualist, e foarte potrivit pentru societatea burgheză, atât de egoistă și de individualistă, al cărei principiu esențial e atât de bine exprimat de economiștii burghezi în celebra formulă: „Fiecare pentru dânsul și Dumnezeu pentru toți".
E deci foarte explicabil de ce în societatea modernă burgheză, în Europa Occidentală, lirica a luat o dezvoltare atât de exagerată, a inundat chiar, în mod nejustificat, genurile literare cu care n-ar fi trebuit să aibă decât foarte puțin comun și a căzut în exagerări ridicole la decadenți. Lirica era deci acel gen literar care trebuia să exprime acest nou mod de a gândi și a simți al unor anumite pături sociale la noi în țară. La noi chiar mai exclusiv decât în Occidentul Europei, și aceasta pentru două cauze. Prima, fiindcă acest torent de idei, impresii, simțăminte chinuitoare ne-a venit mai pe nașteptate, mai brusc, și a trebuit deci să zguduie și mai mult sufletul nepregătit; a doua, fiindcă prin starea noastră înapoiată culturală n-am fost pregătiți pentru un gen superior — romanul.
Era deci natural ca la noi un poet liric să fie acela care, exprimând propriile sale gânduri și simțăminte zbuciumate, să exprime totodată starea de suflet (l'état d'âme) a epocii sale; și am avut norocul ca ăst poet să fie nu numai liric, dar să fie și un mare poet, să fie Mihai Eminescu.
Eminescu a fost oare un geniu, a fost numai un mare talent? Din nenorocire, aceste epitete sunt așa de relative! Atâta e sigur, că în exprimarea sentimentelor erotice ajunge până la Musset, în exprimarea gândurilor înalte până la Lenau — și aceasta nu e puțin.
Sunt și alte merite care îl pun pe Eminescu între cei aleși, între marii artiști.
Eminescu, ca toți marii poeți lirici care au făcut epocă într-o literatură, și-a făurit singur instrumentul pentru creațiunea lui, el a creat limba lirică necesară pentru exprimarea unor idei și sentimente adânci de care nici nu visa literatura trecută.
Al doilea, ca toți marii artiști, Eminescu a fost profet prin arta lui, cu alte cuvinte el a exprimat idei, sentimente, stări sufletești care tocmai în urmă trebuiau să se dezvolte mai cu putere.
Aici e explicarea faptului pe care-l aduce dl Panu și căruia îi dă o explicație greșită, anume că Eminescu n-a fost băgat în seamă la început și a devenit celebru după ce a înnebunit.
Când Eminescu a început să scrie, toate relațiile sociale schițate mai sus nu se dezvoltaseră încă în totul și deci nici stările sufletești cărora ele dau naștere. Dar cu marea sa inimă și cu ochiul său profetic el a văzut și a simțit viața care se închega împrejurul său și care trebuia să ia o dezvoltare mai mare mai târziu. Iată de ce Eminescu n-a fost înțeles de la început. Aceasta se întâmplă de altmintrelea mai cu toți marii poeți și mai totdeauna din aceeași cauză.
Al treilea fapt care îl pune pe Eminescu în rândul marilor artiști și care îi dă dreptul la o glorie pe care trebuie s-o împartă cu puțini artiști chiar în literaturile mai vechi, e tocmai faptul de care acuză dl Panu curentul eminescian: lipsa de continuitate cu literatura trecută.
Să nu se creadă că fac paradoxe. În adevăr, poezia lirică nu e un monopol exclusiv al epocii noastre, ea a existat în toate epocile literare însemnate; în vremea noastră ea a luat o dezvoltare mai mare, a devenit mai bogată, mai profundă în exprimarea adâncilor și zbuciumatelor sentimente.
Țările culte însă, cu un bogat trecut literar, au avut și o poezie lirică trecută bogată și chiar epoci istorice întrucâtva asemănătoare cu epoca noastră, deci favorabile înfloririi liricii: astfel pomenim în treacăt epoca lirică a lui Petrarca. În alte țări deci, un mare poet are predecesori și în trecut, și uneori chiar în epoca lui; și dacă orice mare artist reformator în arta sa făurește el singur instrumentul creării, formează limba și modul exprimării pentru creațiunea lui, aceasta îi era mult mai greu lui Eminescu decât celor cu o literatură mai veche. Eminescu n-a avut aproape predecesori. Lirica, și mai ales lirica erotică, în literatura noastră trecută e nulă; e aproape nulă și la Gr. Alexandrescu. La Alecsandri ea e gingașă, frumoasă, dar superficială; și zbuciumata lirică a lui Eminescu n-are nici o asemănare cu cea elegantă și veselă a lui Alecsandri.
Iată deci opera lui Eminescu. Și iată de ce el are atâta influență puternică, iată de ce a creeat o școală, un curent dominator în literatura noastră, căruia i-a dat numele, și iată de ce epoca noastră literară va fi numită epoca lui Eminescu.
Să vedem acum școala lui: ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian?
Înainte de a vedea ce e școala lui Eminescu, am face următoarea întrebare: oare fără Eminescu, dacă s-ar fi întâmplat nenorocirea ca el să moară în copilărie, curentul liric de azi ar fi fost el cu totul altul, ori poate nici n-ar fi existat?
Neîndoielnic că ar fi existat. Ca formă ar fi fost întrucâtva inferior, ar fi purtat alt nume, dar ar fi avut aceleași caractere esențiale. Și acum cred că e ușor de văzut de ce.
Curentul Eminescu e produsul unei anumite stări sufletești, caracteristice pentru epoca noastră și deci curentul s-ar fi produs în orice caz. Independent de influența lui Eminescu, au scris pe atunci în aceeași direcție lirică: Zamfirescu, Ronetti-Roman, Nicoleanu — la acesta din urmă sunt versuri frumoase, admirabile, care prin frumusețe și energie se apropie de ale lui Eminescu. Numai că nimeni dintre ei n-a avut atâta talent ca să exprime aceleași idei și sentimente cu aceeași profunzime, cu aceeași strălucire.
Poetul eminescian nu exprimă anume simțăminte și gândiri pentru că-i place Eminescu, ci îi place așa de mult și îi produce așa de mare impresie Eminescu, pentru că exprimă anume gândiri și simțăminte care îl zbuciumă și pe el, pe tânărul poet. Un scriitor de talent, eminescian, exprimă propriile sale gândiri și simțăminte, nu gândirile și simțămintele lui Eminescu — cu câtă putere și originalitate, asta natural depinde de mărimea talentului. Numai cei lipsiți cu desăvârșire de talent nu vor reuși să exprime propriile lor simțiri și gândiri și de aceea vor transcrie pe Eminescu; dar operele acestor lipsiți de talent, ca și ale acelora care scâncesc și plâng, fiindcă așa e moda, aparțin coșului redacțiilor — și aceștia, ori pe cine ar imita, ori de unde s-ar inspira, tot nuli vor rămânea.
Dar e absolut nedrept a nega personalitatea artistică la un Vlahuță, O. Carp, Duiliu Zamfirescu și la Beldiceanu, I. Păun, Traian Demetrescu, Popovici-Bănățeanu, Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, Stavri, Radu Rosetti, Gorun, Steuermann, Iosif, G. Ranetti, Cișman, Pavelescu și câțiva alții.
Ceea ce face să fim așa de nedrepți și să negăm originalitatea eminescienilor e tocmai acea comunitate în modul de a simți și a gândi, impusă de însăși epoca în care trăim.
Natural că prin asta nu vreau să spun că Eminescu a monopolizat poezia lirică a epocii noastre și că modul de a simți și a gândi al vremii noastre nu poate găsi și un mod deosebit de exprimare; dar pentru aceasta se vede că nu s-a născut încă al doilea Eminescu. De altmintrelea cine ar putea să nege personalitatea artistică și originalitatea lui Vlahuță sau O. Carp? Ca să arăt cât de mult stăpânește un anumit mod de a gândi și a simți întreaga poezie lirică a epocii noastre, voi aduce aici două exemple caracteristice:
A. Macedonski, rivalul atât de învins al lui Eminescu, după cum se știe, toată viața s-a luptat împotriva acestuia. În opera poetică a lui Macedonski, atât de inegală, sunt și versuri frumoase, generoase, energice — și aceste versuri sunt cam eminesciene. Dar Macedonski va protesta și va arăta că tot ce a scris e în afară de influența lui Eminescu. Cred — și aceasta face cinste originalității d-sale, dar dovedește și mai bine ceea ce susținem.
Dar Macedonski a vrut să fie original cu orice preț, să nu se asemene deloc cu curentul dominant și astfel, din originalitate în originalitate, a ajuns la la poezia decadento-simbolistă-impresionistă-harmonistă. Dar decadentismul modern nu e altceva decât degenerarea liricii moderne însăși, e un termen la care trebuie să ajungă lirica în evoluția ei, bătrânețea, degenerarea, decăderea liricii, e un termen deci la care trebuia să ajungă și lirica eminesciană. Astfel se poate zice, cu drept cuvânt, că Macedonski, în lupta sa cu orice preț pentru a fi original, pentru a nu fi al epocii sale, pentru a nu fi eminescian, după mult înconjur ajunge eminescian decadent.
Iată altă pildă: dl A. Bacalbașa dirija acum un an, cu talent și cu mult brio, o foaie literară: Adevărul literar.
În acestă foaie, spiritualul scriitor își bătea joc cu multă vervă de văicărelile, de „pleurnișeria" poeților eminescieni.
Dar A. Bacalbașa scrie uneori versuri — și versuri frumoase; și în aceeași vreme, chiar cu sarcasmele împotriva plânsetelor poeților, Bacalbașa a scris o serie de strofe în proză care denotă un temperament de poet. În aceste strofe însă se exprimau niște sentimente atât de triste, întunecate accente atât de plângătoare, încât întreceau pe ale multor eminescieni. Aici vedem deci cum chiar un om care pricepe neajunsurile unui curent literar și le arată ca atare dintr-un punct de vedere social mai înalt, când va voi și va putea să-și exprime sincer într-o formă artistică propriile sale sentimente, va dovedi adesea că sentimentele lui adânci sunt cele dominante ale epocii.
Iar pentru dl Panu, curentul și dominarea lui se datoresc invidiei și lăcomiei de glorie a câtorva poeți și complicității unui critic.
Și acuma putem trece la însuși remediul propus de dl Panu împotriva sărăciei noastre literare.
IV - REMEDIUL DLUI PANU
[modifică]După toate dezvoltările făcute, să trecem la însuși fondul articolelor dlui Panu: pricina slăbiciunii literaturii noastre de azi și remediul acestei slăbiciuni.
O întrebare va fi sugerată desigur în mintea fiecăruia. Literatura noastră de azi e slabă. Bine: dar cum poate fi pricina acestei slăbiciuni faptul că poeții noștri nu se inspiră din poeții renașterii noastre literare și nu îi imitează?
Cum? Un tânăr poet, exprimându-și simțămintele și ideile proprii care îl chinuiesc, trăind în epoca producătoare a acestor simțăminte și idei, având ca model un maestru care a exprimat un mod analog de a gândi și a simți, va produce totuși o operă slabă; cum s-ar putea ca același tânăr, exprimând simțăminte străine lui, dintr-o epocă moartă și imitând poeți slabi, să producă o operă de valoare? Asta nici telepatia n-ar putea s-o explice.
Să imite? Să se inspire? Să aibă ca model? Dar ce anume să aibă de model un tânăr poet liric de azi? Să nu exagerăm, să nu luăm ca pildă lirica erotică de calibrul următor:
- Zori de ziuă se revarsă
- Și ochii încă n-am închis;
- Cum să-i închid când ei varsă
- Pâraie de foc aprins?
- Ah, moarte! numai la tine
- Scăparea mea poate fi:
- Dar la necaz moartea vine?
- Și omul poate muri?
Sau la Anton Pann:
- Eu eram de cotitură,
- Stând pe sub umbritură,
- Când cu mândră pășitură
- Ea venea cântând din gură.
- Of! jurat să fie ceasul
- Când plecai și făcui pasul;
- Să fi căzut să-mi rup nasul
- Decât să-i aud ei glasul.
- Că de nu-i vedeam frumsețea
- Și din ochii ei blândețea,
- Nu m-ar fi cuprins iubețea
- Să-mi răpuie tinerețea. ș.a.m.d.
Să nu luăm ca pildă poeziile acestea, deși de calibrul lor sunt destul de multe. Nu, să luăm ca pildă poezia erotică a lui Alecsandri, cum e următoarea:
- Cu Ninița-n gondoletă
- Când mă primblu-ncetișor,
- Trecătorul din piațetă
- Ne privește-oftând cu dor.
- Atunci cerul se-nsenină,
- Lucind vesel l-amândoi
- Ș-Adriatica s-alină,
- Se alină pentru noi.
Poezia e gingașă, frumoasă, elegantă, veselă. Dar nu e oare clar, fără nici o teorie, că această poezie vorbește foarte puțin amorezatului de azi? Iubirea e azi un simțământ mai puțin vesel, mai adânc, mai zbuciumat; și aceasta într-un grad mai intens încă la un temperament de poet.
Iată de ce pentru exprimarea acestui sentiment azi sunt necesare versurile fascinante chemătoare, hipnotice ale lui Eminescu: Cobori încet aproape, mai aproape...
Sau versurile molatice, voluptuase ale lui Vlahuță, sau versurile aproape isterice ale lui Beldiceanu.
În Epoca literară e retipărită o poezie a lui Văcărescu, Imaginația. Poezia e frumoasă. Imaginația și muzele apar poetului în chipul unor zâne. Frumoase, pline de veselie, de haz, ele presară flori, dansează învârtindu-se în jurul poetului și-i dau tot ce le cere. Asta e muza lui Văcărescu.
Oare tot astfel e și muza poeților noștri de azi? Închipuiți-vă, mă rog, pe Vlahuță, Carp sau pe regretatul Beldiceanu sărind și învârtindu-se cu muzele lor, dansând cu ele vreun pas de quatre [5] ... Vajnică ar fi poezia aceea! Și mai ales sinceră...
Muza poetului de azi e tristă și, când râde, râde printre lacrimi; mai adesea îl face pe poet să plângă; sau despletită, cu brațele goale în jurul gâtului lui, plânge împreună cu el, amândoi copii triști ai unei vremi nenorocite! Muza de azi e acea din Nopțile lui Alfred de Musset.
Se înțelege că noi vorbim aici despre ceea ce este într-un mod necesar, nu despre aceea ce ar fi trebuit să fie; or fi pricepând și poeții că veselia e preferabilă tristeții; decât poezia lirică e izvorâtă din adâncurile sentimentelor, iar nu din socotință rece.
Dar sunt măcar multe poezii ca Imaginația lui Văcărescu? Să ia ca model? Să imite? Dar ce să imite? Să nu alegem noi, că s-ar putea zice că exagerăm; de aceea să luăm ca pilde modele pe care ni le aduce Epoca literară pentru ilustrarea teoriei dlui Panu; aceste modele au fost strânse și alese de un om de mare talent și de mult gust literar — Caragiale.
Mă uit la aceste modele și mă mir: ce ar putea anume poeții noștri să imite și de unde ar putea să se inspire?
Fabulele lui Alexandrescu sunt frumoase, dar fabula e un gen inferior și un gen literar mort — și nu noi vom reînvia morții. Încolo, ce să imite? Povestirile lui Pann, Bălcescu, Oițele lui Tirs a lui Văcărescu?
Închipuiți-vă numai pe Vlahuță, pe Carp inspirându-se din Oițele lui Tirs, pe regretații Beldiceanu, Traian Demetrescu având ca modele cvasi-poeziile lui Bălăcescu, pe Duiliu Zamfirescu, Stavri, A. C. Cuza imitând și având ca model interminabilele povestiri ale lui Pann, cum Hogea a învățat să vorbească un măgăruș sau cum a făcut o sobă pe roți; iar toți având ca model și următoarea poezie a lui Pann, tipărită în Epoca literară:
- Vinul e veselitor
- Mâhniților tuturor;
- Vinul e doftorul bun
- Al boalelor de comun,
- Balsamul celor răniți,
- Odihnul celor trudiți.
Nostimă poezie am fi avut grație tuturor acestor modele! Poezia noastră o fi acum slabă; atunci ar fi ridicolă, barocă! Pornind pe această cale a inspirării și a imitării, poezia noastră de azi s-ar preface într-o adevărată caricatură.
Dar literatura trecută, mai ales până la Alecsandri și Alexandrescu, nu poate să aibă nici măcar o influență indirectă.
Și aici e locul să arătăm în câteva cuvinte deosebirea între influența directă a unei opere de artă care servă de model, care poate întrucâtva să determine o creare artistică, și influența indirectă.
Influență directă exercită un mare poet asupra altora când e înrudit cu ei sufletește; această influență se va arăta atunci în lirică, în modul de a exprima ideile, sentimentele și va determina școli deosebite: școala lui Lamartine, a lui Musset, Byron, Eminescu. În dramă această influență directă se va arăta în modul de a trata caracterele, coliziunea de caractere și pasiuni și va determina deosebirea, de pildă, între drama clasică a lui Corneille, Racine, drama romantică a lui Hugo, drama modernă a lui Ibsen. Numai aici, în această influență directă, poate fi vorba de inspirare, de imitare artistică. Această înrâurire directă se manifestă în însăși opera de artă.
Dar mai e și o altă influență, indirectă. Fiecare poet este și cititor, ca oricare altul, și deci un admirator al marilor opere de artă ale tuturor timpurilor. Aceste opere de artă trebuie să producă asupra lui o impresie puternică, neștearsă, care, perfecționând însuși sufletul artistului, instrumentul creării, trebuie să influențeze și asupra creațiunii, asupra operei sale. Această influență e inconștientă, nevădită nici pentru artist, nici pentru cititorii lui; dar, totuși, ea este. Hrana artistică primită e prefăcută în organismul sufletesc al artistului și se manifestă într-o creațiune artistică neasemănătoare cu ea însăși, după cum hrana materială în organismul material se preface în sânge, nervi, energie vitală.
Pentru un adevărat artist, această hrană sufletească primită din cărți, din citirea operelor literare mari, e mult mai puțin însemnată decât cea primită direct din viața înconjurătoare; dar totuși are și însemnătatea sa.
Goethe n-are influență directă asupra nuveliștilor germani de azi; influența lui Maupassant e mult mai însemnată; dar influență mare indirectă trebuie să aibă, pentru că în Germania cine n-a citit și n-a admirat nepieritoarele frumuseți din marea operă a lui Goethe?
Din nenorocire, chiar influența indirectă a renașterii noastre literare nu poate fi decât mică.
Dacă și un talent mai mic poate exercita influență directă numai prin faptul înrudirii sufletești, prin faptul că exprimă același mod de a gândi și a simți; pentru a putea avea influență indirectă, în sensul arătat mai sus, scriitorii trecutului trebuie să fie genii sau talente foarte mari, operele literare ale trecutului trebuie să fie opere nepieritoare, nepieritoare frumuseți.
Unde avem noi așa opere până la Alecsandri și Alexandrescu? Și chiar opera acestora este oare ea așa de mare? Pe cât este, își și exercită influența sa. După cum am zis, în tot ce se scrie, se simte influența lui Alecsandri, care e doară întrucâtva creatorul limbii literare moderne.
De altmintrelea este un mare poet în trecutul nostru literar, care a avut o influență indirectă și chiar o influență directă asupra literaților și poeților noștri. Acest mare poet e unicul poate care a exprimat în adevăr modul de a gândi și a simți al poporului românesc; care n-a imitat — câteodată copiat chiar — pe poeții străini fără nici o relație cu viața înconjurătoare, cum au făcut atât de adesea poeții renașterii noastre literare. Acest mare poet e însuși poporul românesc în admirabilele lui poezii populare. Dl Panu nici nu pomenește despre dânsul. Știe d-lui că pentru acest poet generația de azi are nu numai respect artistic, dar chiar un cult, câteodată un cult exagerat? Și aici vedem clar cum un poet care poate și trebuie să se impuie unei generații de poeți, se impune fără ajutorul îndemnurilor patriotice și al protecției criticilor.
Dacă e ceva și mai straniu decât învinuirea poeților că n-au imitat pe poeții renașterii noastre literare și nu s-au inspirat dintr-înșii, e învinuirea făcută criticii — care, după dl Panu, e marele vinovat în această nesocotire a poeziei trecute — că ea trebuie să explice poeților noștri de azi poezia trecută și să-i facă s-o admire; și n-a făcut-o. Dar mai întâi, ca să sugereze pentru Conachi, Văcărescu, Cichindeal etc. atâta admirație profundă, încât aceasta să poată determina crearea poetică, critica însăși trebuie să aibă acest entuziasm și admirație; altfel ar minți. Și dacă nu le are, cum poți să-i găsești vina? Doar Conachi, Momuleanu, Budai-Deleanu, Cichindeal n-or fi în afară de discuție ca Shakespeare, Dante și Goethe!
Dar să pesupunem că un critic a înțeles frumosul din literatura veche și l-a explicat altora. Sunt oare suficiente toate demonstrările critice, pentru a excita o admirație atât de profundă, încât să influențeze crearea artistică? Nicidecum. Această admirație profundă a artistului e și dânsa tot atât de spontanee, mai ales în poezia lirică, ca și creațiunea însăși. Și dacă tinerii noștri poeți, citind pe poeții trecutului (și doar în școală sunt obligați să învețe bucăți alese din ei), nu se pătrund de această admirație, prin ce minune ar putea să le-o insufle critica?
Dar cum rămâne cu continuitatea? „În domeniul literaturii — zice dl Panu — trebuie să fie o continuitate fatală, ca de altminteri în orice domeniu, mai ales intelectual..." Dacă ar fi trebuit să fie o continuitate fatală, ar fi fost și la noi; și dl Panu se plânge de contrariul?
În dezvoltarea noastră socială am sărit brusc dintr-o stare socială în alta, fără atâta pregătire ca în alte țări; nouă ne lipsește continuitatea în toate domeniile vieții. Avem noi oare această continuitate pe terenul material, unde de la un plug de lemn am sărit la mașini agricole, de la căruță proastă la drum de fier; o avem noi oare pe terenul intelectual, unde de la învățătura sărăcăcioasă de odinioară am sărit la cele din urmă manifestări științifice ale spiritului omenesc; avem noi această continuitate pe terenul moravurilor? Și când toată viața noastră socială vădește această lipsă de continuitate, cum ar putea manifestarea literară, care e reflexul vieții, să n-o aibă?
Dar respectul pe care trebuie să-l aibă poeții tineri pentru predecesorii lor!
Să ne înțelegem mai întâi despre ce fel de respect e vorba aici sau mai bine despre ce fel de manifestare a respectului. Dacă e vorba ca aceasta să se manifeste prin inspirare și imitare artistică, atunci foarte bine fac poeții noștri că n-au acest fel de respect pentru poeții din trecut.
Dar de când oare respectul și admirația pentru predecesori trebuie să se manifeste prin imitare?
Oamenii primitivi, care cei dintâi au găsit modul de a produce o scânteie de foc prin frecarea a două bucăți de lemn, au făcut cea mai mare descoperire de când trăiește omenirea, au făcut posibilă toată dezvoltarea ulterioară a omenirii. Și geniul grec a simțit aceasta și i-a îndumnezeit pe acești inventatori primitivi, personificându-i în zeul Prometheus, cea mai mare creație a spiritului poetic religios. Dar această venerație, care merge până la îndumnezeire, n-a făcut, sper, pe nimeni să imite pe oamenii primitivi și, din prea mare respect pentru continuitate, nimeni nu va freca două lemne, până i-or ieși ochii din cap, pentru a aprinde o țigară.
Precum vedem, a respecta pe predecesori nu vrea să zică deloc a-i imita, ci a le recunoaște meritul pentru tot ce au făcut în epoca lor.
Dacă și acest respect ar lipsi la unii din literații noștri, ar fi foarte regretabil: acești literați n-ar fi nici culți, nici inteligenți.
În evoluția unei literaturi se poate ca o operă de mai puțină însemnătate artistică chiar să fi avut mai mare influență asupra dezvoltării literare decât o operă mai însemnată. A cunoaște importanța relativă a scriitorilor trecutului e, desigur, foarte interesant. Un om cult, fie el literat sau ba, trebuie să cunoască amănunțit istoria literaturii țării sale, după cum trebuie să cunoască și istoria politico-socială. Dacă la noi lipsesc încă aceste cunoștințe, vina nu e a acelora pe care dl Panu îi învinuiește.
La noi nu există încă o istorie mai amănunțită a literaturii, nu există încâ o ediție critică a scriitorilor mai vechi; căci chiar cei neînsemnați din punct de vedere estetic pot avea o valoare istorico-literară.
Mare însemnătate estetică nu va avea o lucrare de acest fel, căci ceea ce e important în această privință se cunoaște deja, dar va avea însemnătate istorico-literară și lingvistică.
Pentru a scoate la lumină o atare lucrare nu e nevoie nici de talent, nici de vocație artistică, ci de munca stăruitoare și continuă a câtorva muncitori conștiincioși: trebuie mijloace și mijloace multe și cine altul e obligat să facă această operă decât Academia, care în definitiv altă însărcinare nici nu are și care dispine de mijloace imense?
Pe de altă parte, și școala ar trebui să dea în programele ei mai mare loc studiului literaturii trecute.
V - CE-I DE FĂCUT?
[modifică]Dar oare nu există nici un remediu pentru sărăcia noastră literară de azi?
Pentru a găsi leacul, trebuie totdeauna să cunoaștem pricinile boalei și aceste pricini ale sărăciei noastre literare au fost lămurite de critica noastră, așa săracă cum este, și au fost lămurite, paremi-se, cât se poate de satisfăcător. Prima pricină e lipsa de genii sau de mari talente.
Împotriva acestei pricini n-ai ce să faci: geniile sunt totdeauna rare, sunt fericite accidente, și doar nu prin faptul că ne vom întoarce la tradiția largă și variată a literaturii trecute vor începe femeile române să nască genii!
E vorba, așadar, numai de talentele pe care le avem și numai despre ele vorbește dl Panu.
Și e de netăgăduit că avem talente. Avem talente însemnate, ca al lui Coșbuc, Caragiale, Vlahuță, avem talente ca Delavrancea, O. Carp, Duiliu Zamfirescu; toți pe care i-am pomenit sunt oameni de mai mult sau mai puțin talent. O nuvelă a lui Bujor, Mi-a cântat cucu în față, ar fi fost remarcată și într-o literatură mai bogată ca a noastră; tânărul care scrie sub pseudonimele Tomșa sau A. Toma are talent și mult talent; H. Lecca e un om de talent; A. Bacalbașa are fără îndoială talent literar; de asemenea Teleor, Basarabeanu, V. Morțun, Sofia Nădejde și alții; nu mai vorbesc de cei mai bătrâni, cum e dl Hasdeu, un om de talent mare, superior.
Dacă toate aceste talente s-ar putea dezvolta până la marginile indicate lor de natură, dacă ar fi putut să producă tot ce potențial a fost sădit în ele, natural că am fi avut o literatură mai însemnată — în orice caz mai bogată decât cea de azi.
Care sunt deci pricinile ce împiedică această dezvoltare literară?
Prima e piedica materială. Un literat la noi nu poate trăi din munca de literat: deci literatura nu poate să ajungă o profesie, și de aici — diletantism. Pe de altă parte, ocupațiile grele, distrugătoare, prozaice omoară avântul artistic.
Altă pricină și mai importantă e totala lipsă de entuziasm pentru literatură; în țara noastră n-avem cititori. Atenția publicului cult e îndreptată cu totul în altă parte. Politica îi absoarbe pe toți. Cel mai neînsemnat fapt politic pasionează opinia publică mai mult decăt zece poezii frumoase. Lupta pentru existență și lupta pentru a parveni absoarbe toate puterile păturii așa-zise culte.
Numai o atmosferă de entuziasm însă poate ajuta dezvoltarea talentelor, poate face posibilă o eflorescență artistică.
Altă pricină însemnată e concurența literaturii franceze și în general a literaturilor străine. Aceasta e pentru literatura noastră tot așa de fatală ca și concurența industriei străine pentru industria noastră. Publicul cult citește la noi franțuzește, câteodată chiar mai bine decât românește; deci, întrucât are nevoie de hrană estetică, el poate să și-o îndestuleze dintr-un izvor atât de bogat cum e literatura franceză. Toate îndemnurile patriotice de a consuma producțiunile naționale vor fi mai puțin eficace în ceea ce privește literatura decât în ceea ce privește industria; pentru că atârnă de voia mea să consum un articol industrial mai prost din producția națională, dar nu atârnă de voia mea să gust o nuvelă slabă fiindcă e scrisă de un român.
Citirea literaturilor străine face ca publicul nostru cititor să devie foarte exigent față cu literatura română plăpândă, să-i aplice norme de comparație și să-i puie cereri pe care, natural, ea nu le poate satisface.
De aici o nesocotire, nedreaptă dacă vreți, dar foarte explicabilă, a tinerei noastre literaturi. Chiar scriitorii români mai de talent și mai bătrâni care, în virtutea iluziilor firești ce și le face fiecare artist despre propria sa lucrare, cred că opera lor e la nivelul literaturilor străine, când e vorba de a judeca opera altuia, îi aplică imediat, ca termen de comparație, operele similare străine și i-l aplică cu toată vigoarea invidiei profesionale. Rezultatul e că opera începătorului e maltratată oribil.
În astfel de condițiuni materiale și morale trăiește și se dezvoltă literatura noastră.
Ce să ne mai mirăm deci de sărăcia noastră literară și să-i căutăm pricinile D-zeu știe unde, când ele sunt așa de aproape? Mai degrabă ar trebui să ne mire că ea nu se găsește într-o stare și mai rea.
Natural că aceleași sunt pricinile stării triste în care se găsește și critica noastră. Pentru prosperarea criticii se cere, încă mai mult decât pentru poezie, o atmosferă de entuziasm; pentru prosperarea criticii e nevoie și de existența unor însemnate producțiuni artistice. O critică în sensul modern al cuvântului poate să fie făcută numai scriitorilor care în opera lor și-au manifestat întreaga personalitate artistică. Avem noi multe opere de aceste?
În așa condițiuni poate să se dezvolte, de bine de rău, criticarecenzie, dar nu cea modernă.
În trecutul nostru literar avem două epoci interesante pentru critica modernă. Prima e epoca Alecsandri-Alexandrescu și alții, a celor de la 1848; critica acestei opere ar putea reînvia o întreagă epocă istorică. A doua operă și mai interesantă e poezia poporului nostru; critica ar putea reînvia aci psihologia poporului românesc cu toată viața lui tristă, nemângâiată. Dar pentru aceste opere trebuie ani și ani de muncă, de muncă liniștită. Și cine ar putea s-o facă la noi, chiar dintre acei care au aptitudinea necesară? Cei bogați n-au grija literaturii, cei săraci n-au ce mânca.
În afară de aceste două opere, literatura epocilor precedente, după credința mea, nu poate da material pentru o lucrare critică în sensul modern al cuvântului. Întâi, pentru că în această literatură nu există o operă artistică de o valoare însemnată; și al doilea, pentru că și ceea ce are valoare artistică e, în mare parte, imitație din literaturile străine, fără nici o relație cu viața românească de atunci.
Gândească-se numai cititorii noștri ce relație există între muzele și idilele lui Văcărescu, între erotica acestuia și a lui Conachi, o erotică imitată din străinătate, uneori pornografică, și viața patriarhală de atunci? Ce relație aveau toate aceste: Către Leandru ce nu vine sau Eloiza către Abelard ale lui Conachi cu viața ce-l înconjura? De altminteri aceasta e credința mea. Crearea critică e și ea liberă; și dacă se va pătrunde cineva de opera poeților mai vechi pentru o lucrare critică, cu atât mai bine pentru el!
Dar soluția! Unde e soluția? Ce e de făcut pentru ridicarea nivelului literaturii noastre în toate manifestările ei?
Oh, știu; pe cititori îi interesează mai ales soluțiile, și aceasta cu drept cuvânt; din nenorocire însă, în sensul care le caută cititorii — ele nu există.
O, dacă iscoditorii de soluții ar putea să găsească remedii pentru o stare intelectuală care e legată de întreaga stare socială a unei țări! Astfel de soluție numai vremea o poate aduce. În privința materială, ce e drept, se făcuse o propunere ca statul să intervie și să dea subsidii, să instituie pensii pentru poeți.
O propunere mai detestabilă, mai degradatoare, nici nu se poate închipui.
Dar dacă nu se poate da o soluție, un sfat bun se poate da literaților, poeților noștri.
Opera artistică și mai ales cea lirică, fiind expresiunea însăși a personalității sale, artistul să caute să-și perfecționeze această personalitate printr-o cultură mai vastă, prin sentimente și idealuri mai înalte.
Acest sfat, pe care l-am dat mai demult, a făcut mult sânge rău confraților mei. Ei au protestat că sfătuiesc pe poeții noștri să puie socialismul în versuri.
Oamenii aceștia nu pricep cel puțin atâta: că lirica despre care era vorba acolo e o exprimare a sentimentelor, ideilor și idealurilor poetului însuși și deci a se pătrunde de sentimente și idealuri mai înalte însemnează o lirică mai înaltă. În altă țară mai cultă, sfatul ar părea că se înțelege de la sine, poate părea chiar banal — la noi a ridicat proteste și discuții.
Al doilea sfat ar fi să citească mai mult, să capete mai multă cultură artistică literații noștri! Cunoștința aprofundată a tuturor maeștrilor literaturilor mari: Homer, Dante, Goethe ș.a.m.d. lărgește orizontul artistic, înalță sufletul, perfecționează însuși instrumentul creării artistice. Această cultură largă va exercita asupra creării artistice ceea ce am numit influență indirectă. Citirea literaturii vechi române, desigur, nu poate exercita nici pe departe atâta influență indirectă; totuși o poate exercita întrucâtva și mai ales poate înrâuri în bine limba literară; de aceea această citire e negreșit folositoare.
Al treilea sfat important e să studieze toate literaturile străine contemporane nouă, literaturile de azi ale popoarelor civilizate. Aici poate fi vorba de model, de inspirare, de imitare artistică. Iată în adevăr un izvor imens, variat, nesecat, din care se pot inspira literații noștri.
Și făcând așa, vor fi logici, vor rămânea în armonie cu toate celelalte ramuri ale vieții noastre.
Noi ne inspirăm de la Europa Occidentală în politică, în economie, în știință, în moravuri; trebuie deci, natural, să ne inspirăm tot de acolo și în literatură, care e un reflex al celorlalte manifestări.
Știu că nu se potrivește tocmai bine una cu alta, că adevărurile științelor sunt deopotrivă obligatorii pentru fiecare, pe când o operă artistică se deosebește de la om la om, de la un popor la altul. O știință națională nu poate exista, o artă națională da. Așa e.
Decât, viața modernă: drumurile de fier, telegraful, relațiile continue între feluritele națiuni, gazetele, revistele care pun în legătură pe oamenii culți ai întregii lumi civilizate, și în general condițiunile asemănătoare de viață economico-socială, morală, toate acestea creează la clasele culte ale tuturor națiunilor civilizate un mod mai mult ori mai puțin asemănător de a gândi, de a simți, ceea ce într-un cuvânt francezii numesc „l'état d'âme" al omului modern.
Această viață socială de azi și acest „état d'âme" modern tind mai mult să formeze din toate literaturile o mare literatură internațională. Ele fac ca opera unui scriitor să fie gustată uneori mai bine în alte țări decât în țara lui; ele fac posibil acest fenomen straniu că un scriitor mare al unei națiuni, curând după apariția lui, trece triumfal prin toate literaturile națiunilor civilizate, găsind pretutindeni imitatori, făcând școală; ele fac ca Sully Prudhomme să vorbească mai mult sufletului nostru decât Conachi, Văcărescu, Bălăcescu, Pann; ele fac ca literaturile tuturor țărilor civilizate să fie acum așa de influențate una de alta și ca fiecare scriitor străin să se adape din acest imens izvor internațional.
Influența reciprocă a scriitorilor și a literaturilor străine e enormă și uneori se manifestă aproape fantastic. George Sand a avut o colosală influență asupra scriitorilor tineri ruși. Dostoievski povestește cu ce impaciență nebună așteptau ei apariția unui nou roman al lui George Sand și cu ce evlavie religioasă îl citeau. Dar pe terenul rus romanul lui George Sand se preface în roman naturalist, în sensul bun al cuvântului, și acest roman rus influențează la rândul său așa de mult romanul naturalist francez, încât marele Maupassant se declară discipol al lui Turgheniev. Astfel s-ar putea zice că romantica George Sand influențează romanul naturalist francez prin intermediul romanului rus.
Literaturile scandinave, care s-au dezvoltat sub influența literaturii clasice germane, au acum o influență considerabilă asupra literaturii actuale a Germaniei.
Dar ce să mai vorbim de alții! Oare nu e aceasta tocmai
Scriitorii renașterii literare n-au imitat ei cât au putut pe străini, traducându-i chiar uneori fără a arăta izvorul?
Cei mai mari poeți ai noștri: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc nu s-au inspirat ei, n-au imitat ei pe străini până a fi acuzați de plagiat și nu sunt ei oare cu toate acestea adevărați poeți români?
Marea deosebire între modul actual de inspirare și de imitare artistică din literaturile străine și cel de pe vremea renașterii noastre literare e următoarea:
Atunci, pe vremea renașterii noastre literare, viața socială a țării noastre nu semăna deloc cu viața popoarelor civilizate și, deci, inspirându-se și imitând o literatură produsă de o viață socială atât de diferită, literații de atunci au creat o operă fără nici o relație cu viața țării lor [6] .
Pe când acuma, viața noastră socială, fără să fi ajuns pe a popoarelor civilizate, dar totuși semănând cu a acestora, modul de a gândi și a simți semănând de asemenea, inspirarea din literaturile străine nu împiedică deloc ca opera creată să fie și națională. Astfel e opera lui Eminescu, care s-a inspirat așa de mult din lirica germană.
În nuvela lui Caragiale Leiba Zibal și în drama Năpasta influența lui Dostoievski e destul de vădită, ceea ce nu împiedecă deloc ca nuvela și drama să fie și frumoase, și opere românești.
Am vorbit până acum aproape exclusiv de poezia lirică, așa de potrivită pentru epoca noastră.
Dar cu toată această potrivire, poezia lirică, chemată să exprime cele mai profunde sentimente și cele mai zbuciumate gândiri ale omului modern, nu poate prin însuși caracterul ei să exprime și lupta grea pentru viață, și coliziunea de pasiuni, de interese, coliziunea de caractere.
Pentru exprimarea acestei vieți atât de bogate a omului modern, s-a creat și a luat o mare dezvoltare un alt gen literar, superior: romanul.
Romanul bate la ușa literaturii române și pentru roman n-avem măcar un singur model valabil în literatura noastră trecută.
În literatura internațională modernă, în acest imens laboratoriu, unde sentimentele, ideile omenirii de azi iau corp și suflet în creații artistice, acolo trebuie să caute literații noștri — poeți, prozatori, critici — modele de imitat (pe cât poate fi vorba de imitare în artă), acolo trebuie să caute inspirație, acolo e un izvor imens, nesecat, acolo e și remediul împotriva „uniformității ideațiunii", lipsei de variație în exprimarea sentimentelor ș.a.m.d.
Se înțelege, e un remediu pe cât poate fi vorba acuma de remediu pentru literatura noastră, care trăiește în condițiuni atât de ucigătoare.
Am sfârșit cu discutarea acelor părți din articolele dlui Panu care au interes general, un interes literar.
Sunt atinse și alte chestii acolo care, după părerea mea, n-au vreo însemnătate. Așa, d-sa crede foarte păgubitoare pentru literatura noastră coteriile literare și spiritul de exclusivism care se dezvoltă în ele. E adevărat; decât înseși coteriile literare, și mai ales răul pe care-l aduc literaturii la noi, sunt mai curând rezultatul lâncezelii literare decât pricina ei. Coterii literare sunt și în străinătate, dar acolo, afară de rău, aduc și un bine — excită emulația.
Da altmintrelea, ce e drept e drept, spiritul de gașcă a ajuns la noi așa de departe, încât un literat român, când nu parvine să facă o gașcă literară cu literați în viață, o face cu cei morți.
[1] Cel din urmă, dar nu și cel mai neînsemnat (n. ed.).
[2] Iată propriile cuvinte ale distinsului economist: „A fost o mare nesocotință din partea economiștilor când au proclamat libertatea ilimitată a muncii, a învoielii. A fost o idee nenorocită când au declarat că învoielile, fixarea salariului, concedierea lucrătorilor etc. atârnă și trebuie să atârne de legea ofertei și a cererii.
[3] De altmintrelea legenda, atât de înrădăcinată, că economiștii au fost pentru absolutul neamestec al statului între lucrători și patroni începe și ea să fie spulberată.
[4] Toate chestiile atinse aici sunt dezvoltate pe larg în articolele mele Cauzele pesimismului în literatură și viață și mai ales în articolul Artiștii proletari intelectuali.
[5] Una din figurile dansului numit cadril (n. ed.).
[6] O excepție trebuie de făcut pentru un poet cum e Pann, un adevărat scriitor național; dar scrierile lui Pann sunt de un gen literar inferior.