Gramatica limbii române constituie un ansamblu de reguli care descriu formele corecte de modificare a cuvintelor românești și a îmbinărilor acestora în propoziții. Obiectul de cercetare este, așadar, structura gramaticală a limbii, respectiv morfologia și sintaxa.
Istoricul gramaticilor descriptive și normative ale limbii române
Cea mai veche gramatică a limbii române (ms. rom. BAR 583) este Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici (1757). A fost editată de N. A. Ursu în 1969.
Prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină este Institutiones linguae valachicae, alcătuită în jurul anului 1770 (ms. aflat la Kalocsa, în Ungaria). A fost editată în 2001 de Gheorghe Chivu.
Cea mai veche gramatică a limbii române (tipărită) este Elementa linguae daco-romanae sive valachicae a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Viena, 1780.
Cea mai veche gramatică a limbii române tipărită în Țara Românească este cea a lui Ienăchiță Văcărescu, Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii rumânești, publicată concomitent la Râmnicu Vâlcea și la Viena, în 1787.
Prima încercare a unei gramatici comparative a limbii române a făcut-o Ioan Manliu cu lucrarea Gramatica istorică și comparativă a limbei române pentru cursul superior, (1894)
Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, (1967)
Valeria Guțu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române, (1968)
Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, (1968)
Georgeta Ciopmec, Constantin Dominte, Valeria Guțu-Romalo, Clement Mîrza, Emanuel Vasiliu, Limba română contemporană, vol. I (red. acad. Ion Coteanu), (1974)
